Cand crezi ca este timpul sa te abandonezi celor mai negre temeri ale tale si sa accepti, o data pentru totdeauna, ceea ce realitatea iti indica: ai dat gres! Fara sa stii cu certitudine momentul in care ai incetat sa mai crezi, realitatea a dat buzna peste tine in mod dureros. I-ai poruncit corpului tau sa taca, sa se prefaca in continuare ca se bucura. I-ai spus ca e materie si ca trebuie sa asculte de creierul tau. Dar ai stiut cu certitudine ca ai fost tradada cand durerea din corpul tau s-a impletit cu durerea din inima ta, din mintea ta si au format impreuna un rug al durerii pentru care nu te-a pregatit nimeni.
Castele de nisip, castele de carti de joc, vise frumoase... cuvintele sunt de prisos in fata realitatii. Ce zambet sau vorba buna pot recladi momentele pierdute cand, in sfarsit, puteai sa visezi cu ochii deschisi?
Am sperat in zadar? Cine nu ar fi facut-o! Dar de cate petice are nevoie aceasta inima a mea pentru a zambi din nou, pentru a spera iar si iar si iar? Care e capatul rabdarii mele, cat de lunga e calea pe care trebuie inca sa o strabat? Cate mici infrangeri trebuie sa mai pun deoparte pentru a simti ca sunt deplina?
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu